Puiul
Postat de Andrei Patrinca in 
“Puiul” a fost una dintre cele mai emoţionante istorisiri pentru copii citită vreodată de mine. Autorul, Ioan Alexandru Brătescu Voineşti, relatează istoria de viaţă a unei prepeliţe nevoite să zboare cu puii sănătoşi spre ţările calde, în vreme ce puiul cel mare, rănit din pricina neascultării sale, strigă deznădăjduit: “Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi!” Am crezut în această poveste vreme îndelungată. Nu mi-am imaginat că poate exista un scenariu mai bun decât acesta. “Decât să piară toţi puii, mai bine să se piardă unul”, am spus şi eu. Abia târziu, citind pilda oii celei rătăcite şi a păstorului celui bun, mi-am dat seama că miracolul salvării puiului cu aripa frântă nu e o simplă fantasmă, ci e taina cea frumoasă a creştinismului. În prezenţa unui auditoriu ales, format din mai marii lideri religioşi ai Israelului, Isus afirmă că nu e păstor adevărat acela care nu îşi lasă oile ce-L urmează şi nu merge în căutarea mioarei rătăcite, “bolnave”. De aici pornind, într-o scurtă pildă, se conturează descrieri nespus de adânci ale tipologiei umane în planul lui Dumnezeu. Păstorii aparent drepţi se arată a fi nepotriviţi pentru slujba lor. Oiţa cea rătăcită se dovedeşte a fi la fel de preţioasă ca celelalte nouăzeci şi nouă. Corelând cu mesajul întregii Scripturi, aflăm că Păstorul însuşi ia chip de Miel, poartă în trup rătăcirea oiţei neascultătoare, moare ca jertfă de bună voie, dăruindu-le viaţă tuturor mioarelor aflate sub smerita-I cârmuire.
Citind parabola oii rătăcite, mi-am dat seama de trei caracteristici ale păstorilor celor răi. Prima este rătăcirea. Fariseii şi cărturarii Îl provocau pe Domnul Isus oridecâteori Acesta se arăta binevoitor faţă de păcătoşi. Ceea ce nu ştiau ei este că starea cea mai mare de rătăcire este să fii rătăcit şi totuşi să nu vezi că eşti rătăcit. Acesta este întunericul cel mare, deşertul fără oaze: mândria în duh. A doua trăsătură a păstorilor răi este spiritul justiţiar, judecata fără dragoste. Când nu te vezi pe tine, îi vezi foarte bine pe ceilalţi. Când nu îţi vezi propriile păcate, le vezi imediat pe ale altora. Şi, în al treilea rând, reiese din parabolă că păstorii cei răi au tendinţa la izolare faţă de păcătoşi. În loc să vină spre semenii în nevoie, să îi păstorească, să îi conducă spre Dumnezeu, liderii religioşi cărora Domnul le vorbea se îndepărtau de oamenii care aveau nevoie de sprijinul lor, deşi săvârşeau în ascuns aceleaşi fapte.
Isus răstoarnă imaginea de atunci vis-a-vis de oaia rătăcită. Pentru El, toţi oamenii sunt oi rătăcite. Chiar şi dintre cei care au avut parte de o legătură specială cu Dumnezeu, cei mai mulţi şi-au arătat erezia firii pervertite. Adam a consumat fructul interzis. Moise a lovit stânca, deşi Domnul îi spusese doar să-i vorbească. Credinţa lui Iov s-a clătinat. David a săvârşit adulter şi crimă. Dintre ucenicii Domnului Cristos, unul L-a trădat, altul L-a tăgăduit şi toţi L-au părăsit în noaptea judecării. Pavel, pe când era un evreu habotnic, a trimis mulţi creştini la moarte. Cu toate acestea, fiecare oaie, simbolizând fiecare făptură umană, este preţioasă. Valoarea fiecărei fiinţe e unică şi de neînlocuit. Fără Adam, istoria lumii nu s-ar mai fi scris. Fără Moise, ar fi pierit un popor. Fără David, nu am cunoaşte “omul după inima lui Dumnezeu”. Fără Paul, apostolul, nu am fi avut scrisorile pauline care aduc atât de multă lumină, iar Asia Mică şi Europa ar fi fost neevanghelizate. Şi, în sfârşit, oaia pierdută e de-o natură cu noi. E din noi. Fără ea, numărul nostru e incomplet. Într-o oaie, sunt cuprinse toate celelalte, la fel cum şi-ntr-un om e cuprinsă o lume întreagă.
Dar ce diferenţă colosală! Pe când păstorul cel rău judecă, păstorul cel bun simte împreună cu oaia rătăcită. Îi aude glasul, chiar de e departe, la fel cum o mamă percepe strigătul pruncului, oriunde s-ar afla: “Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine cade în păcate şi eu să nu ard?”, spune sfântul apostol Pavel (2 Cor. 11, 29). Dacă păstorul cel rău se înstrăinează de oaia neascultătoare, păstorul cel bun se apropie de mioara pierdută, îi iese în întâmpinare, o ia pe braţe şi o poartă.
Exemplul desăvârşit de păstor bun ni-L oferă Domnul Isus. El ne-a purtat în rănile Lui pe noi toţi, cu toate ale noastre răni. Azi, Isus e ridicat în mărire. Dar Se ascunde în fiecare dintre noi, invitându-ne mereu să simţim cu cei suferinzi şi să ne apropiem de oamenii care, din pricini diverse, s-au îndepărtat de la Cale. Astăzi, noi suntem braţele Păstorului celui Bun, împuterniciţi să purtăm oiţele rătăcite cu blândeţe, dar şi cu fermitate, spre verde şi veşnică păşune. Într-o vreme în care e mai comod să vedem erorile altora decât pe-ale noastre proprii, să ţinem mai mult la imagine decât la relaţii, Cristos ne invită să redescoperim bucuria şi responsabilitatea harului Său! Lucrarea de mărturisire a iubirii Lui nu este nicidecum slujba exclusivă a păstorilor sufleteşti, ci a tuturor celor care, pe drumul Damascului vieţii lor, în faţa marii străluciri dumnezeieşti, au rămas fără vederea lor naturală şi au început a vedea viaţa prin ochii lui Dumnezeu. Aşa, lăsându-L pe Isus să fie păstor de suflete prin noi, puiul rănit de lângă noi va învăţa, cândva, să zboare. Nu va fi pierdut nici el şi nici lumea care se va naşte odată din el.
Lecții la treizeci de ani
În timp ce prietenele surorii mele, cu şase ani mai în vârstă decât mine, discutau cu nesaţ despre filosofia vieţii, subiect care le întrecea până şi lor cunoştinţele şi experienţa, eu mă prefăceam că mă joc în camera alăturată, deşi eram cu urechile ciulite la discuţiile înţelepciunii. Un gând exprimat de una dintre fete mi s-a întipărit, de atunci, în minte: “Când eram copil, îmi doream cu tot dinadinsul să fiu mare. Mi se părea că, pe măsură ce voi creşte, voi fi liberă să fac tot ceea ce îmi doresc. Astăzi, vreau să fiu din nou copil, măcar pentru o clipă”. Eu eram la acea etapă din viaţă, pe care cu toţii ne-o aducem aminte, în care le spuneam “sărut-mâna” tuturor vecinilor, chiar de erau doar puţin mai mari decât mine, şi-n care îi consideram maturi pe tinerii între douăzeci şi treizeci de ani, pe când cei trecuţi de a treia decadă de viaţă mi se păreau cumva apartenenţi ai unei alte lumi, tangenţiale universului copilăriei. De aceea, spusele acelei fete, la vârsta, în concepţia mea, a deplinei maturităţi, cântărea enorm. Acum, când cea mai însemnată cifră din numărul anilor mei se schimbă, cât de vie îmi pare scena aceasta de demult! Adevărul este că nu ne împăcăm niciodată uşor cu propria trecere. Ne vopsim părul, ne acoperim ridurile, ne preocupăm obsesiv de propria sănătate sau, din contră, evităm să facem minime investigaţii ce ne-ar putea descoperi boli “de neacceptat”, îi vizităm prea puţin pe cei din spitale şi cămine de bătrâni, etc. Şi totuşi, “zilele omului sunt ca iarba, el înfloreşte ca floarea câmpului. Când suflă vântul, ea dispare, nici locul în care a stat nu se mai cunoaşte” – Psalmul 103 (102), 15-16.
O altă lecţie pe care am învăţat-o de-a lungul curgerii vieţii de până acum este că ne temem să stăm singuri cu noi înşine. Charles Caleb Colton spunea: “Să îndrăzneşti să trăieşti singur este un curaj foarte rar, mulţi ar prefera să-şi întâlnească cei mai răi duşmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată”. Şi din această pricină, ne înfricoşăm de comuniunea cu Domnul Cristos, în rugăciune şi sfântă meditare: întâlnirea cu El, în solitudinea fiinţei noastre, ne conferă cel mai minunat prilej de a ne întâlni cu noi, cei reali, cei de dincolo de aparenţele prin care ne ascundem de ceilalţi şi, mai ales, de propriile conştiinţe. În apăsătoarea linişte a singurătăţii, se aud cel mai bine ciocanele Creatorului, lucrând pe şantierele noastre lăuntrice, şi ne dor cel mai constructiv cuiele săpate adânc în fire. Şi totul pentru ca, într-o zi anume, chipul să ne strălucească de preaplinul înnoirii celei în veci nestricăcioase.
Şi, în sfârşit, deasupra tuturor celorlalte pilde cu care viaţa m-a binecuvântat, rămâne aceasta: merită să iubeşti. “Chiar dacă ar fi însemnat despărţire, singurătate, tristeţe, iubirea îşi merită fiecare bănuţ din preţul ei” (Paulo Coehlo). Nu-i nimic care să ne poată scoate din propriile limitări, să ne ridice din neagra genune, să ne încălzească inimile îngheţate şi să ne umple de energie vitală decât dragostea. Iar noi, chemaţi fiind să-i iubim cu aceeaşi măsură chiar şi pe cei ce “a iubi” nu ştiu, să ne adăpăm inimile cele însetate de dragoste din izvorul nesecat al Celui care, Iubirea Însăşi fiind, pentru noi murit-a pe lemn, făcând tocmai din nebunia Crucii altar al iubirii!
La mulţi ani, iubiţi prieteni! Şi pentru că “nu omul care a trăit cei mai mulţi ani este cel care a trăit cel mai mult, ci acel care a simţit cel mai mult viaţa” (Jean Jacques Rousseau), mă văd nevoit să completez urarea de mai sus cu încă una: “Să daţi ani vieţii şi viaţă anilor!” Aşa doar, oricât de scurtă sau de lungă va fi fiinţarea terestră, viaţa va continua să curgă etern!
Mă încăpățânez să cred
Analizând macheta ce reprezintă simbolic Întruparea Domnului Isus, expusă în Biserica Parohială din centrul Sibiului, am început să mă gândesc la motivele care ne împiedică pe noi a ne întâlni personal cu Dumnezeul Cristos. Vedeţi dvs, păstorii de pe câmpia Betleemului şi-au lăsat oile, şi-au părăsit singura îndeletnicire care le aducea venit, pentru a-L găsi pe Pruncul vestit angelic. Iar magii, cum spune o frumoasă cântare liturgică “de la stele au învăţat să se închine Ţie, Soarele Dreptăţii”, mergând şi ei în căutarea Regelui Cristos.
Se tot vorbeşte în mediile creştine despre secularism, tradiţii păgâne, moşi Crăciuni care-i fură slava lui Cristos, mall-uri, cadouri, mâncăruri, băuturi, beculeţe, pomi, etc. Şi le facem răspunzătoare pe acestea de îndepărtarea omului de Isus şi, prin această alienare, de înstrăinarea faţă de propria-i mântuire care poartă un singur Nume: Isus Cristos. Hei, daţi-mi voie să vă contrazic, măcar în parte! Unde erau oamenii credincioşi atunci când Isus S-a născut? Unde erau preoţii, fariseii, cărturarii, fruntaşii sinagogilor? Aveau în faţă legea, cunoşteau scrierile profetice, citeau despre Cristos de fiecare dată când se întâlneau şi totuşi nu-i vedem asociaţi evenimentului Naşterii niciunde. În schimb, spre iesle veneau păstori, oameni de speţă joasă, rău famaţi, neacceptaţi în multe cercuri sociale evreieşti. Şi mai veneau astrologii, “ghicitorii în stele”, care nu aveau nici o iotă din revelaţia dumnezeiască vetero-testamentală şi ai căror dumnezei erau stelele şi veniturile dobândite de pe urma cunoaşterii drăceşti a tainelor lor.
Mesajul ieslei
Profeţii I-au proorocit naşterea cu multă vreme în urmă. S-au scris pagini peste pagini despre El. S-au născut atâtea legende legate de numele Lui. Aproape că nu mai sunt oameni sfinţi în ţară. Preoţii şi cărturarii au transformat religia într-un set de reguli lipsite de viaţă şi, mai ales, departe de a conduce poporul ales la o relaţie cu Dumnezeul său. Pe scena istoriei, apăruseră tot felul de falşi Mesia, dar nici măcar pieirea acestora nu stinsese speranţa venirii Lui! Şi a sosit. Imperiul Roman era, pe atunci, marele stăpânitor. Limba oficială era cea greacă. Spiritualitatea iudaică nu cunoştea o altă capitală decât Ierusalimul. Iar marea ameninţare a păgânismului era pe punctul de a se risipi, ca orice sistem religios al cărui întemeietor nu este Dumnezeu. Aşadar, o singură stăpânire, o singură limbă oficială, un singur centru al spiritualităţii şi dezamăgirea cauzată de religiile false, iată cadrul venirii în lume a Domnului Isus Cristos.
Sărăcia de azi, bogăția de mâine
Era pe când calendarul număra cu minus anii istoriei. Era pe când domnea Irod, un rege care nu cunoştea nici o altă iubire mai împlinitoare de sine decât cea pentru propriul eu. Era printr-un ţinut care nu avea nici o strălucire vizibilă pentru ochiul firii. Un preot şi cu soţia acestuia, oameni drepţi, păzitori în toate a legii, fără copii, dau naştere unui fiu, la bătrâneţe – pentru ca puterea zămislirii lui să fie de la Dumnezeu şi nu de la oameni. Apoi, într-o altă cetate, un alt Fiu se naşte. Un înger Îi vesteşte venirea din înalt şi poposirea Sa în pântecele unei Fecioare simple, smerite, sărace, dar iubitoare de Dumnezeu. Şi de e prima naştere miraculoasă, întrucât Elisabeta, din prima relatare, era stearpă, cum să nu sfideze firescul faptul că Maria, protagonista celei de-a doua istorisiri, e logodită cu un bărbat sfânt, Iosif, dar Cel pe care avea să-L nască fusese ţesut în chip tainic, fără ca Maica să ştie de bărbat, din Duhul lui Dumnezeu?!
M-am gândit zilele acestea mai mult la Mama Domnului Isus. Fusese crescută, spune Sfânta Tradiţie, din părinţi evlavioşi. De mică fusese oferită Domnului, fiind mereu aproape de sfintele învăţături, vibrând lăuntric la unison cu pulsul spiritualităţii din vremea de atunci. Nu fusese niciodată bogată, nu cunoştea onorurile sociale ale celor avuţi, ba chiar nutrea o sfântă temere de cele materiale şi de privilegiile comunitare ale deţinerii lor. Şi totuşi, viaţa ei intrase într-un fel de normalitate. Îşi dorea să-i iubească pe Dumnezeu şi pe ceilalţi. Un bărbat sfânt urma să se căsătorească cu ea. Împreună cu el, avea să crească întru desăvârşire. Împreună cu el, greul avea să fie purtat mai uşor, iar bucuriile urmau să fie înmulţite. Dar, într-o zi, un înger însemnat din oştirea cutezătoare a Dumnezeului viu, îi vesteşte că Isus, Fiul Celui Preaînalt ce va împărăţi veşnic, se va întrupa în ea. Şi ca o întărire în Maria a conştiinţei putinţei lui Dumnezeu de a săvârşi miracolul, îngerul îi oferă exemplul rudei sale, al sterilei şi vârstnicei Elisabeta, care e însărcinată în lună mare.
Statornicia îngerilor și înaintarea veacurilor
Cu puţin timp în urmă, o doamnă depresivă mi-a relatat că îi este greu să-l suporte pe al său soţ, un dependent de alcool care i-a făcut viaţa un calvar. În multiple instanţe, i-a trecut prin minte să-i curme viaţa celui cu care a împărţit o bună bucată din a sa existenţă. Femeia era creştină practicantă, evlavioasă, foarte ancorată în spiritual.
Un autor inspirat afirma: “Îmi este uşor să-l iubesc pe cel care este departe de mine, îmi este greu să-mi iubesc vecinul”. Alteori, îţi e mai facil a-ţi iubi vecinul decât pe cel din casa ta. Mântuitorul leagă iubirea aproapelui de dragostea faţă de propria-ţi făptură. “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!” Cum l-ai putea iubi pe cel de lângă tine, când faţă de Cristosul dinlăuntrul tău nutreşti o indiferenţă indolentă? Cum îl poţi iubi pe cel din căminul tău, când în locaşul tău interior Cristos e dispreţuit, redus la tăcere?
Adventul iertării
Cu ceva timp în urmă, am făcut o vizită unor vecini, soţ şi soţie. El s-a ales, în urma unui accident vascular cerebral, cu o hemiplegie stângă, afecţiune care-i limitează mult mobilitatea şi care o transformă pe soţie într-un asistent social permanent. După chestiunile medicale, centrul discuţiei s-a mutat în domeniul credinţei. Din pricina invalidităţii, niciunul dintre ei nu are posibilitatea de a merge la biserică. Sfânta Scriptură era pe masă şi un întreg perete era acoperit aproape integral cu icoane. “Un singur cusur avem”, îmi spun ei. “Nu vorbim cu un vecin”. Şi, pentru a-mi opri orice pledoarie înspre iertare şi împăcare, îmi zic că a încercat şi preotul să-i convingă să acorde iertare, dar nu a avut sorţi de izbândă.
Am plecat de acolo cu un gust amar. Memoria mea involuntară a fost răscolită, ieşind la iveală un personaj pe care l-am putut ierta cu greu pentru răul pricinuit. Profesorul meu de matematică din liceu avea obiceiul să-şi reverse asupra mea ansamblul de remarci ironice, în faţa colegilor mei. Imaginea lui m-a urmărit multă vreme după terminarea liceului şi sunt sigur că Domnul Isus este cel care a reuşit să-mi schimbe azi atitudinea faţă de el.
Cauta
Doneaza
Categorii
- Anunturi (5)
- Evenimente (2)
- Evenimente trecute (22)
- Meditatii (7)
