Sărăcia de azi, bogăția de mâine

Postat de Andrei Patrinca in Meditatii      4 comentarii

Dec
14

Era pe când calendarul număra cu minus anii istoriei. Era pe când domnea Irod, un rege care nu cunoştea nici o altă iubire mai împlinitoare de sine decât cea pentru propriul eu. Era printr-un ţinut care nu avea nici o strălucire vizibilă pentru ochiul firii. Un preot şi cu soţia acestuia, oameni drepţi, păzitori în toate a legii, fără copii, dau naştere unui fiu, la bătrâneţe – pentru ca puterea zămislirii lui să fie de la Dumnezeu şi nu de la oameni. Apoi, într-o altă cetate, un alt Fiu se naşte. Un înger Îi vesteşte venirea din înalt şi poposirea Sa în pântecele unei Fecioare simple, smerite, sărace, dar iubitoare de Dumnezeu. Şi de e prima naştere miraculoasă, întrucât Elisabeta, din prima relatare, era stearpă, cum să nu sfideze firescul faptul că Maria, protagonista celei de-a doua istorisiri, e logodită cu un bărbat sfânt, Iosif, dar Cel pe care avea să-L nască fusese ţesut în chip tainic, fără ca Maica să ştie de bărbat, din Duhul lui Dumnezeu?!

M-am gândit zilele acestea mai mult la Mama Domnului Isus. Fusese crescută, spune Sfânta Tradiţie, din părinţi evlavioşi. De mică fusese oferită Domnului, fiind mereu aproape de sfintele învăţături, vibrând lăuntric la unison cu pulsul spiritualităţii din vremea de atunci. Nu fusese niciodată bogată, nu cunoştea onorurile sociale ale celor avuţi, ba chiar nutrea o sfântă temere de cele materiale şi de privilegiile comunitare ale deţinerii lor. Şi totuşi, viaţa ei intrase într-un fel de normalitate. Îşi dorea să-i iubească pe Dumnezeu şi pe ceilalţi. Un bărbat sfânt urma să se căsătorească cu ea. Împreună cu el, avea să crească întru desăvârşire. Împreună cu el, greul avea să fie purtat mai uşor, iar bucuriile urmau să fie înmulţite. Dar, într-o zi, un înger însemnat din oştirea cutezătoare a Dumnezeului viu, îi vesteşte că Isus, Fiul Celui Preaînalt ce va împărăţi veşnic, se va întrupa în ea. Şi ca o întărire în Maria a conştiinţei putinţei lui Dumnezeu de a săvârşi miracolul, îngerul îi oferă exemplul rudei sale, al sterilei şi vârstnicei Elisabeta, care e însărcinată în lună mare.

 Îmi sunt dragi cuvintele Fecioarei Maria din cursul întâlnirii cu Elisabeta, imediat următoare angelofaniei: “Sufletul meu preamăreşte pe Domnul şi spiritul mi s-a bucurat în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit la starea smerită a roabei Sale… I-a dat jos de pe tronuri pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară fără nimic…” (Luca 1, 46-47: 52-53). Elisabeta a dorit un fiu şi, pentru că a umblat în Voia Domnului, a zămislit cel mai mare om născut din femeie (Matei 11, 11). Maria a dorit binecuvântare şi, umblând în Voia Domnului, a devenit cea mai binecuvântată dintre femei (Luca 1, 42). Ieri, dintr-o perspectivă umană, vieţile acestor două smerite femei nu păreau a anunţa nimic spectaculos… Şi, totuşi, sărăcia lor, cu Dumnezeu, a devenit, la timpul Lui, bogăţie spirituală nemăsurată.

Mă gândesc şi la alţi eroi asociaţi Naşterii Domnului. Magii erau păgâni, neştiutori de Dumnezeu în sensul în care evreii credeau a-L cunoaşte. Citeau în stele. Se închinau stelelor. În înţelepciunea-I neţărmuită, Dumnezeu Se foloseşte chiar de idolul lor pentru a-i conduce la Cristos. Că bine spune Troparul Naşterii: “Cei ce la stele se închinau de la stele au învăţat să se-nchine Ţie, Soarelui Dreptăţii”. Şi vin oamenii aceştia din Răsărit, călătoresc zile, săptămâni, luni, ani, găsesc Pruncul după multe peripeţii, Îi oferă daruri cu însemnătate profetică, Îl adoră şi… ceva se schimbă în ei. Vin închinători la idoli, pleacă închinători în duh şi-n adevăr. Vin pe un drum şi se întorc pe un altul. Dau curs unei străluciri stelare şi găsesc Luceafărul de dimineaţă. Apoi, pe Câmpiile Betleemului, păşteau oile păstori evrei. Oamenii cei mai dispreţuiţi social pe atunci. Erau chiar activităţi care le erau interzise, pentru “crima” de a fi ciobani. Dar li se arată lor, da, chiar lor, ciobani prea neînsemnaţi pentru elita socială iudaică, un înger, li se vesteşte şi lor Naşterea minunată, şi, deşi trăiau din îngrijitul oilor şi altceva nu ştiau a face, lasă totul şi pleacă să se închine Pruncului celui de curând născut. Ieri, dintr-o perspectivă umană, vieţile acestor două umile categorii sociale, a magilor şi a păstorilor, nu păreau a anunţa nimic spectaculos. Şi totuşi, sărăcia s-a transformat, atunci când harul Lui a găsit disponibilitatea lor, într-o bogăţie spirituală de nedescris.

Iubite suflet, nu ştiu în ce categorie te regăseşti! Poate că eşti om sfânt, evlavios, urmaş demn al lui Cristos, precum sfintele rude ale Domnului. Poate că eşti, asemeni mie, parte a oamenilor idolatri [1] sau puţin cunoscători şi puţin iubitori de Dumnezeu. Îţi dau o veste bună: ai un loc la iesle şi tu! Poţi face şi tu parte din ceata adoratorilor care tot vin, de vreo două milenii, la iesle! Ştii de ce-mi place să merg la Isus? Pentru că, înainte de a merge la El, viaţa mea nu pare să anunţe nimic spectaculos. Dar oridecâteori merg la Domnul Isus, sărăcia mea se transformă într-o bogăţie spirituală fără egal. Este ceea ce descrie Coehlo într-o scriere a sa, şi tare bine reuşeşte aici a o face: “trec zile, săptămâni, luni şi ani fără să simţi nimic nou. Totuşi, odată ce se deschide o uşă, o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta”. O uşă e deschisă spre ceruri. E Isus Cristos. Azi, e vremea aducerii aminte a întrupării, mâine e vremea comemorării răstignirii şi a învierii. Dar toate aceste evenimente, înţelese, acceptate, personalizate, aşezate în trăirea noastră curentă, ne aduc desfătări ale duhului inimaginabile. De aceea îmi place mie mult să merg la Domnul Isus: poţi să nu ai nimic, iar în clipa următoare, cu El, ai mai mult decât poţi accepta. Poţi să fii sărac azi, dar cu El, mâine, eşti bogatul moştenitor al cerului, cetăţean împreună cu sfinţii, om din Casa lui Dumnezeu.

Oricine şi oricum ai fi, hai cu mine să ne închinăm Domnului Isus! Să mergem spre El aşa cum suntem, pe drumurile noastre, dar să ne întoarcem pe drumul spre Casă! Să mergem săraci cu duhul la iesle, să ne întoarcem bogaţi în Cristos!

Doamne Isuse Cristoase, într-o vreme ca aceasta Te-ai pogorât din înălţime în grajdul fiinţei mele! Te-ai făcut Tu sărac, ca eu să fiu bogat! Te-ai dezbrăcat Tu de slavă, ca să mă îmbraci pe mine cu haina dreptăţii! Toate câte mi-au lipsit mie, Tu le-ai împlinit! Sărac vin la Tine, Tu fă-mă bogat în Tine! Rece sunt, mă încălzeşte Tu, cu focul dragostei Tale! Lipsit sunt de ale Tale, mă umple de Duhul Tău! Şi învredniceşte-mă pe mine, nevrednicul, împreună cu toţi fraţii mei, spre iesle a mă îndrepta,Ţie a mă închina, cu Tine în suflet a pleca şi-ntru acceptarea crucii a mă îndrepta! Căci Ţie Ţi se cuvine toată slava, Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, în veci! Amin!

Andrei Pătrîncă

[1] Persoane care iubesc alte fiinţe, lucruri sau se iubesc pe ei înşişi mai mult decât Îl iubesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime